Vulcana-Băi este aşezată pe valea pârâului Vulcana, la 20 km nord de Târgovişte, în mijlocul Munteniei, la întretăierea paralelei 44° latitudine nordică, cu meridianul 25°20' longitudine estică. Altitudinea satului este de numai 380 m deasupra nivelului mării, dar dealurile care îl înconjoară, cele din urmă culmi care coboară din Bucegi, pierzându-se în câmpie la Târgovişte, mai ajung încă la înălţimea de 500-600 m, iar vârful Vulcănii ce se înalţă în partea de apus a văii are 642 m. Îngusta vale a Vulcănii, mergând ca şi Ialomiţa de la miazănoapte spre miazăzi, este ferită atât de asprimea crivăţului, a cărui suflare se izbeşte de dealurile înalte care străjuiesc spre răsărit, cât şi de căldura verii, domolită şi ea de înălţimile împădurite din jur.
Potrivit organizării administrativ teritoriale a României, Vulcana-Băi este o comună care are suprafața de 2815 ha și este compusă din trei sate, pe o întindere de 8 km: Vulcana-Băi, reşedinţa și satele Nicolaeşti şi Vulcana de Sus, având o suprafaţă de 28,15 km² şi o populaţie de 3.026 locuitori dintre care 1.538 de sex masculin şi 1.488 de sex feminin (la recensământul din martie 2002). Populația comunei Vulcana-Băi scade relativ în decursul anilor ce urmează astfel că în anul 2011 se înregistrează aproximativ 3006 locuitori.
Comuna Vulcana-Băi are la nord şi nord-vest comunele Râu-Alb şi Bărbuleţu, la vest comunele Pietrari şi Voineşti, la sud comuna Brăneşti şi comuna Vulcana Pandele, la est oraşul Pucioasa şi comuna Moţăieni, iar la nord-est oraşul Fieni.
Componența etnică a comunei Vulcana-Băi:
Români (98.68%)
Necunoscută (1.21%)
Altă etnie (0.09%)
Din aceştia se împart pe sate:
Vulcana-Băi: 1.440
Nicolaeşti: 168
Vulcana de Sus: 1.418
Pe sex: 1.488 femei şi 1.538 bărbaţi.
Ocupaţia locuitorilor din Vulcana-Băi este variată. În ciuda faptului că în Vulcana-Băi nu există industrie, mulţi locuitori sunt muncitori industriali calificaţi. Mare parte a populației din zonă se angajează în anii 1960, 1970, 1980 în zona industrială Doicești, Târgoviște, iar după 1990 odată cu închiderea acestor fabrici se îndreaptă spre agricultură și servicii. O parte a populaţiei din zonă se ocupă cu cultivarea terenului şi creşterea animalelor. Din punct de vedre confesional populația se împarte astfel: ortodocși (96.42%), adventiști de ziua a șaptea (1.04%), necunoscută (1.37%), altă religie (1.14%).
Înapoi sus
Înapoi sus
Relief
Relieful zonei este predominant deluros și acest lucru corespunde sectorului Subcarpaților Munteniei și a Piemontului Cândești din cuprinsul Piemontului getic cu fragmentare relativ accentuată și active procese de pantă. Dealurile din zonă sunt tot de înălțime medie (între 400-700 m) și sunt acoperite cu păduri de foioase destul de mari, care coboară domol în albia râurilor.
Datorită acestor păduri și a văilor râurilor din zonă, climatul este oarecum blând fără extreme de căldură sau de frig și nu există nici vânturi puternice care să miște masele de aer brusc.
Climatul existent și cantitatea destul de însemnată de precipitații căzută de-a lungul unui an fac propice dezvoltarea agriculturii și îndeosebi creșterea animalelor în zonă. De asemenea în zonă este propice și creșterea spontană a plantelor medicinale cum ar fi: măceș, soc, porumbar, cătina, păducel, sunătoare, coada șoricelului, brusture etc, acestea determinând ca în ultimii ani aceste activități să devină importante pentru locuitorii zonei.
Dintre plantele ierboase specifice zonei putem enumera următoarele: păpădia, romanița, margareta, piciorul cocoșului. Și în această zonă se regăsesc livezi cu meri, pruni, peri, dar și cereale și legume, mai ales în văile cu expunere mai mare la soare și cu posibilitate de exploatare mecanizată. Pădurile care acoperă zona sunt un habitat ideal pentru animale ca: cerbul, căprioara, lupul, ursul, dar și pentru păsari ca: sturzul de vâsc, potârnichea, ciocârlia de pădure, fazanul, pițigoiul de livadă, fazanul, mierla, cinteza etc. În apele din zonă se găsesc o varietate de pești de apă dulce: crapul, carasul, mreana, babușca etc.
Istorie
Despre această comună aflăm prima oară din documentele emise de Radu Şerban, urmaş în tronul Ţării Româneşti al lui Mihai Viteazul. Hrisovul acestuia vorbeşte despre Vâlcana şi Satu Mare, astăzi comuna Doiceşti, că ar fi fost cumpărate de Vlad Ţepeş pentru 80000 de aspri, să le lase de zestre surorii sale, Alexandra. Radu Şerban va întări stăpânirea acestor sate urmaşilor Alexandrei.
Săpăturile de la Vulcana au evidentiat aşa-zisele “ape sărate de zăcământ”, rămase din epoca miocenică, care au aceeaşi valoare de indicator al fundului mării Sarmatice, la fel ca şi fosilele animalelor. Aceste ape de zăcământ sunt caracterizate printr-o mare concentraţie de cloruri de sodiu şi cantităţi relativ mari de iod şi brom, cu mare eficacitate pentru tratamentul unor afecţiuni cronice. Primele semnalări ale existenţei acestor izvoare de apă minerală de la Vulcana le regasim în lucrarea lui Anatol Demidov din 1837; această lucrare se referă la călătoria făcută de acesta pe aceste meleaguri. Se evidențiază existența în Vulcana a două izvoare atermale cu miros de pucioasă, de altfel bună la gust şi care putea fi băută de oameni şi animale: unul din ele, la poalele pădurii mănăstirii, pe valea căreia îi şi zice "Pe vale la izvor", cam la un km de şosea; al doilea, mai puternic, foarte aproape de şosea, în punctul numit "Mocirlă", pentru că în jurul izvorului pământul era totdeauna muiat de apă. Aceste două izvoare sunt pe partea dreaptă a pârâului Vâlcana.
Pe partea cealaltă a pârâului, dintr-un deal numit Dealul Cornilor, pe Brăneasca, la vreo 500 m de firul apei, ia naştere un al treilea izvor. Acest izvor cu miros de sulf, numit "Puturosul", a fost exploatat înainte de primul război mondial de un oarecare Ovesa. De atunci, izvorul este cunoscut sub numele de "Izvorul Ovesa".
În 1885, dr. Alexandru Saabner-Tuduri a făcut o expunere în revista "Spitalul" despre apele de la Vulcana. Erau cunoscute patru fântâni cu apă minerală iodurată. Citează rezultatele analizelor chimistului Bernath, expune rezultatul cercetării sale în privinţa apelor iodurate, până în acel an, insistând mai mult asupra puţurilor de la Vulcana, arătând că toate izvoarele au ape salifere iodurate şi debite abundente.
Apele sunt cercetate şi de dr. Popescu-Vîlcana, V. Dumitrescu şi V. Grindeanu. Izvorul Ovesa este analizat în 1910 de către dr. C. I. Istrati, unul dintre fondatorii şcolii româneşti de chimie, găsind o apă alcalină litinoasă cu mineralizare totală de 1,0594 g/litru.
Dar nu prin apa sulfuroasă a acestor izvoare a devenit Vulcana staţiune balneară, ci printr-o altă apă minerală, concentrată, care conţine cantităţi mari de iod şi brom. Această perioadă de început a staţiunii balneare Vulcana, este descrisă în 1902 de Dr. G.T. Zissu, medicul primar al judeţului Dâmboviţa. Sătenii din Vulcana au început să-şi transforme locuinţele: fac mici cabine pentru băi alături de camere, îşi construiesc căzi din lemn şi aduc de la Ialomiţa bolovani de piatră pentru încălzit. Instalaţiile pentru băi erau gata. Pentru asigurarea unei băi erau necesari 150 litri de apă.
Primul care a dat importanţă apelor minerale de la Vulcana şi le-a recomandat pentru băi, a fost dr. Dimitrie Ioviţiu, medicul oraşului şi spitalului Târgovişte. De altfel, dr. Ioviţiu făcea parte şi el dintre proprietarii acestor izvoare, împreună cu dr. Irescu, moştenitorii Rătescu, C. Petrescu, I. Grigorescu şi N. Rucăreanu.
Izvoarele cu ape iodurate și sulfuroase erau o adevarată binefacere, acum 70-80 de ani pentru boierii care veneau din toată ţara să se trateze de reumatism. Se spune că erau aduşi bolnavi pe targă, iar după câteva băi în ape iodurate, plecau acasă pe picioarele lor. Pe lângă asta, apa tratează cu succes bolile ficatului dar şi bolile stomacului.
"Staţiunea a funcţionat mai mult în sistem cooperatist, în sensul că membrii cooperatori făceau băile acasă. Societatea cooperatistă le distribuia apa, iar fiecare membru cooperator avea clădirile lui, unde avea zone de băi, iar oamenii veneau la membrii cooperatori, deci era în sistem privat. Încălzirea se făcea cu piatră. Pietrele erau încălzie în foc şi erau băgate în apă".
Înainte de al Doilea Război Mondial, oameni din toată ţara, dar şi din străinătate, veneau să se vindece de boli pe meleagurile dâmboviţene. În 1949 a fost vehiculată pentru prima dată ideea construirii la Vulcana-Băi a unui Sanatoriu, unde să se acorde tratament celor suferinzi, folosindu-se apa tămăduitoare, considerată a fi cea mai iodurată din Europa. Clădirile au fost ridicate până la acoperiş, iar izvoarele curăţate şi captate în puţuri.
În 1990 s-a început construirea unei baze de tratament. A început construcţia unui restaurant şi a două bazine. Clădirile au fost, însă, abandonate din lipsă de bani, iar izvoarele s-au colmatat pentru că nu au mai fost folosite. Locuitorii comunei beneficiază de servicii poștale, telefonie, cablu TV și transport în comun. De asemenea, comuna este racordată la rețelele de gaze naturale și apă potabilă.