Despre această comună aflăm prima oară din documentele emise de Radu Şerban, urmaş în tronul Ţării Româneşti al lui Mihai Viteazul. Hrisovul acestuia vorbeşte despre Vâlcana şi Satu Mare, astăzi comuna Doiceşti, că ar fi fost cumpărate de Vlad Ţepeş pentru 80000 de aspri, să le lase de zestre surorii sale, Alexandra. Radu Şerban va întări stăpânirea acestor sate urmaşilor Alexandrei.



Săpăturile de la Vulcana au evidentiat aşa-zisele “ape sărate de zăcământ”, rămase din epoca miocenică, care au aceeaşi valoare de indicator al fundului mării Sarmatice, la fel ca şi fosilele animalelor. Aceste ape de zăcământ sunt caracterizate printr-o mare concentraţie de cloruri de sodiu şi cantităţi relativ mari de iod şi brom, cu mare eficacitate pentru tratamentul unor afecţiuni cronice. Primele semnalări ale existenţei acestor izvoare de apă minerală de la Vulcana le regasim în lucrarea lui Anatol Demidov din 1837; această lucrare se referă la călătoria făcută de acesta pe aceste meleaguri. Se evidențiază existența în Vulcana a două izvoare atermale cu miros de pucioasă, de altfel bună la gust şi care putea fi băută de oameni şi animale: unul din ele, la poalele pădurii mănăstirii, pe valea căreia îi şi zice "Pe vale la izvor", cam la un km de şosea; al doilea, mai puternic, foarte aproape de şosea, în punctul numit "Mocirlă", pentru că în jurul izvorului pământul era totdeauna muiat de apă. Aceste două izvoare sunt pe partea dreaptă a pârâului Vâlcana.
Pe partea cealaltă a pârâului, dintr-un deal numit Dealul Cornilor, pe Brăneasca, la vreo 500 m de firul apei, ia naştere un al treilea izvor. Acest izvor cu miros de sulf, numit "Puturosul", a fost exploatat înainte de primul război mondial de un oarecare Ovesa. De atunci, izvorul este cunoscut sub numele de "Izvorul Ovesa".
În 1885, dr. Alexandru Saabner-Tuduri a făcut o expunere în revista "Spitalul" despre apele de la Vulcana. Erau cunoscute patru fântâni cu apă minerală iodurată. Citează rezultatele analizelor chimistului Bernath, expune rezultatul cercetării sale în privinţa apelor iodurate, până în acel an, insistând mai mult asupra puţurilor de la Vulcana, arătând că toate izvoarele au ape salifere iodurate şi debite abundente.
Apele sunt cercetate şi de dr. Popescu-Vîlcana, V. Dumitrescu şi V. Grindeanu. Izvorul Ovesa este analizat în 1910 de către dr. C. I. Istrati, unul dintre fondatorii şcolii româneşti de chimie, găsind o apă alcalină litinoasă cu mineralizare totală de 1,0594 g/litru.
Dar nu prin apa sulfuroasă a acestor izvoare a devenit Vulcana staţiune balneară, ci printr-o altă apă minerală, concentrată, care conţine cantităţi mari de iod şi brom. Această perioadă de început a staţiunii balneare Vulcana, este descrisă în 1902 de Dr. G.T. Zissu, medicul primar al judeţului Dâmboviţa. Sătenii din Vulcana au început să-şi transforme locuinţele: fac mici cabine pentru băi alături de camere, îşi construiesc căzi din lemn şi aduc de la Ialomiţa bolovani de piatră pentru încălzit. Instalaţiile pentru băi erau gata. Pentru asigurarea unei băi erau necesari 150 litri de apă.
Primul care a dat importanţă apelor minerale de la Vulcana şi le-a recomandat pentru băi, a fost dr. Dimitrie Ioviţiu, medicul oraşului şi spitalului Târgovişte. De altfel, dr. Ioviţiu făcea parte şi el dintre proprietarii acestor izvoare, împreună cu dr. Irescu, moştenitorii Rătescu, C. Petrescu, I. Grigorescu şi N. Rucăreanu.
Izvoarele cu ape iodurate și sulfuroase erau o adevarată binefacere, acum 70-80 de ani pentru boierii care veneau din toată ţara să se trateze de reumatism. Se spune că erau aduşi bolnavi pe targă, iar după câteva băi în ape iodurate, plecau acasă pe picioarele lor. Pe lângă asta, apa tratează cu succes bolile ficatului dar şi bolile stomacului.

"Staţiunea a funcţionat mai mult în sistem cooperatist, în sensul că membrii cooperatori făceau băile acasă. Societatea cooperatistă le distribuia apa, iar fiecare membru cooperator avea clădirile lui, unde avea zone de băi, iar oamenii veneau la membrii cooperatori, deci era în sistem privat. Încălzirea se făcea cu piatră. Pietrele erau încălzie în foc şi erau băgate în apă".
Înainte de al Doilea Război Mondial, oameni din toată ţara, dar şi din străinătate, veneau să se vindece de boli pe meleagurile dâmboviţene. În 1949 a fost vehiculată pentru prima dată ideea construirii la Vulcana-Băi a unui Sanatoriu, unde să se acorde tratament celor suferinzi, folosindu-se apa tămăduitoare, considerată a fi cea mai iodurată din Europa. Clădirile au fost ridicate până la acoperiş, iar izvoarele curăţate şi captate în puţuri.
În 1990 s-a început construirea unei baze de tratament. A început construcţia unui restaurant şi a două bazine. Clădirile au fost, însă, abandonate din lipsă de bani, iar izvoarele s-au colmatat pentru că nu au mai fost folosite. Locuitorii comunei beneficiază de servicii poștale, telefonie, cablu TV și transport în comun. De asemenea, comuna este racordată la rețelele de gaze naturale și apă potabilă.